Amintiri din BabILon. De ce vorbeste mama singura

In apartament e liniste. Nu se aude decat ticaitul pendulei, intrerupt din cand in cand de ceea ce pare a fi o mana rascolind intr-un morman de piese de Lego. Cei ramasi acasa nu se aud, pentru ca apartamentul asta cu chirie e departe, in alta tara, pe alt continent. Nu sunt decat ei doi, tatal si fiul. Mama si fiica sunt plecate in oras. Familie de emigranti. Fiul construieste o masinarie dupa o idee de-a lui Yoshihito Isogawa. Din cand in cand trage cu coada ochiului la taica-sau, care e pe alta lume, adancit intr-o carte plictisitoare, cu scris marunt si fara prea multe dialoguri. Pendula bate ora 7 seara.

– Tata, pot sa te intreb ceva?
– Mmm?…
– Pot sa te intreb ceva?
– Intreaba, baiete.
– De ce vorbeste mama singura?
– Intreab-o pe ea.
– Am intrebat-o.
– Si?
– Si mi-a spus ca…
– …ca are prea multe griji pe cap…
– ?! Cum stii tu?
– Pentru ca si eu am intrebat-o.
– Dar eu nu vad decat par pe capul ei, nici urma de griji.
– Nu le vezi pentru ca nu se pot vedea cu ochiul liber.
– Adica sunt microscopice?
– Nu, nu sunt microscopice, sunt de-a dreptul invizibile.
– Adica sunt un fel de stafii?
– Poti sa le zici si asa, daca vrei. Sunt un fel de stafii care te bantuie toata ziulica si de care nu poti sa scapi nici in somn.
– Pai cum poti sa nu scapi de ceva care nu exista?
– Cum adica nu exista?
– Pai nu mi-ai spus tu ca stafiile sunt niste nascociri de-ale poetilor?
– Ba da, ba da…

Tu care treci prin lume străin și efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt
Ce cânți ca o stafie ieșită din mormânt…

– ?!
– Eminescu, baiete, Eminescu… Inchide gura, ce ziceai?
– Nu ziceam, ci te intrebam cum poti sa nu scapi de ceva care nu exista? Daca grijile sunt ca niste stafii, care sunt niste nascociri, inseamna ca si grijile sunt niste nascociri, nu?
– Corect.
– Tata, tu razi de mine?
– Nicidecum, baiete.
– Atunci explica-mi cum te poate bantui o nascocire?
– Cum? Simplu: pentru ca grijile sunt de fapt un fel de ganduri…
– Ganduri?
– Da, ganduri. Tu n-ai avut niciodata un gand care sa te sacaie, care sa nu-ti dea pace?
– Nu.
– Nici macar unul?!
– Ba da…
– Ce fel de gand?
– Pai, anul trecut prin decembrie ma sacaia gandul ca n-o sa mai vina Mos Craciun.
– Pai de ce?
– Pentru ca am pus doua lumanari la topit in uscatorul de rufe si camasile pe care le aveai acolo s-au patat de nu le-ai mai putut purta deloc si… a trebuit sa-ti cumperi altele si… eu n-am vrut sa recunosc ca din vina mea ai ramas fara camasi… si…
– …si te simteai cu musca pe caciula…
– ?!
– Adica te simteai vinovat…
– Da.
– … si totusi ai tacut chitic, nu-i asa?
– Da.
– Mda… Si cam cat timp te-a sacait gandul asta?
– Nu mai stiu cat timp, dar stiu pana cand.
– Pana cand?
– Pana in noaptea de Ajun.
– Si apoi?
– Apoi nu m-a mai sacait, pentru ca Mosul trecuse pe la noi.
– Asa va sa zica… Ei, asa e si cu grijile.
– Cum?
– Asa e si cu grijile.
– Stai un pic, dar eu nu vorbesc singur.
– Asta ar mai trebui, sa te aud si pe tine vorbind de unul singur!
– Tata…
– Da?
– Deci, imi explici?
– Ce sa-ti explic?
– De ce vorbeste mama singura?
– Pai nu ti-am spus o data?
– Ba da, mi-ai spus ca are prea multe griji pe cap, dar tot nu inteleg.
– Cum sa-ti explic eu, baiete. A spune despre mama ca are prea multe griji pe cap e un fel de a spune ca are prea multe ganduri care nu-i dau pace, care o framanta, care nu o lasa sa se odihneasca, pentru ca ii zbarnaie in cap precum albinele in stup.
– Ce fel de ganduri?
– Pai ganduri despre ziua de maine, ganduri depsre familia noastra, despre voi, despre ce fel de oameni o sa deveniti, ganduri despre bunicii tai, pe care i-am lasat singuri acasa si care imbatranesc urat, departe de voi, ganduri despre acasa in care i-au ramas radacinile… ganduri de felul asta si altele, de care nu stiu eu, pe care adultii le numesc griji…
– Bine, dar daca gandurile astea care se cheama griji zbarnaie in cap, inseamna ca mama are de fapt prea multe griji in cap si nu pe cap?
– Corect.
– Deci tu nu vorbesti corect romaneste.
– Corect… Auzi, stii ceva, gata! Fuga la joaca! I-auzi, invata oul pe gaina…
– Fug, numai spune-mi ar ce treaba au grijile astea cu faptul ca mama vorbeste singura?
– Pai are, pentru ca atunci cand nu mai au loc in cap de multe ce sunt, gandurile astea forteaza sa iasa afara si singurul fel prin care poti sa scapi de niste ganduri care te sacaie intr-una este sa le dai afara pe gura, sub forma de cuvinte.
– Aha!
– Acum ai priceput?
– Da.
– Sigur?
– Sigur, dar…
– Dar ce?
– Dar nu e mai simplu sa iasa pe urechi? Am auzi numai un suierat si atat…
– Ba da, pe urechi ar fi mai simplu, numai ca urechile au timpane.
– Timpane?
– Da, timpane… Un fel de hublouri inchise bine, care nu lasa gandurile sa iasa afara.
– Si timpanele asta nu pot fi sparte?
– Nu, pentru ca adultii ar deveni tari de urechi si n-ar mai putea explica unora ca tine de ce e lumea asa cum e fara sa tipe. Ai inteles?
– Inteles! Esti cel mai destept tata din lume!
– Hai, fuga la joaca!

Satisfacut de raspuns, pustanul da sa se intoarca intr-ale sale, dar se opreste brusc si, putin incruntat, semn ca l-a pocnit o alta nedumerire, se intoarce catre taica-sau si intreaba:

– Dar, tata?…
– Ce e, baiete?
– Ce inseamna sa fii tare de urechi?!…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Amintiri din BabILon, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

De te frige la degete

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s