Ontologia familiei si decizia homosexuala

[…] Ideea unei decizii nu se referă aici la modul de a fi al homosexualului (fie el determinat genetic, fie el liber), ci la decizia de a apropria „căsătoria” modificând însuși conceptul acesteia. Și aici contradicția iubirii cu sexualitatea se poate rezolva subiectiv. Dar conceptul monogamiei este scindat în cele două sensuri ale „gamiei”: gamos (γάμος) înseamnă nu doar 1. căsătorie, ci totodată 2. fecundație (fuziunea gameților în acuplare proprie modului sexuat de reproducere). Astfel, în acest caz, deși contradicția poate fi rezolvată pe latura iubirii (sufletești) și a sexualității (naturale), această rezolvare nu progresează mai departe spre concept ci se blochează prin deschiderea noii contradicții: uniunea afectivă trece în uniunea corporală, dar totuși sexualitatea homomorfă nu trece natural în fecundație deci procreație.

Astfel, reconcilierea iubirii cu sexualitatea rămâne subiectivă adică nu poate în mod obiectiv să progreseze de la unificarea afectiv-corporală la realizarea ontologică a iubirii, adică la contopirea creatoare a dublei recunoașteri a iubirii (prin procreație) într-o obiectivare ontologică a acestei iubiri sub forma unei noi ființe, copilul, care să fie exact unitatea realizată a iubiților. Uniunea homosexuală este astfel abstractă, ea este unire a similarului (ὁμός, homós) spre deosebire uniunea heterosexuală care este concretă, ca unire a diferențelor (ἕτερος, héteros).

Aici disocierea sexualității de procreație nu este liberă și tehnică (prin metode artificiale contraceptive), ci este necesară și naturală (adică este în sine contraceptivă). Acest lucru trebuie privit ca limită obiectivă a naturii, dar cu tristețe, deoarece oricât de profundă ar fi iubirea celor doi, ea rămâne o iubire agenezică inobiectivabilă într-o nouă ființă care să fie tocmai contopirea celor doi. Iubirea lor nu este deci limitată politic (de către oameni răi la suflet), ci biologic (de către natura „oarbă”). Ca atare, limita naturală a sexualității agenezice (a lui doi care nu trece naturaliter în trei, deci a unei iubiri tragice care nu se poate uni decât afectiv-corporal, dar nu și ontologic), nu poate fi compensată decât prin mijloace artificiale: legale sau tehnice.

Blocajul triangulației ontologice (naturale) trebuie compensat printr-o triangulație empirică (artificială) – prin substituirea procreației (a fertilității ontologice – physis) cu aproprierea (legală) sau cu reproducerea tehnologică (techné). Deși critica viziunii heteronormative argumentează că familia naturală nu este naturală (= nu există un concept, sau deschidem indeterminat conceptul) ea cade permanent in fața forței de fier a contraloviturii conceptului și este condamnată își inventeze permanent familia contra-naturală bazată a priori pe nevoia compensării tragediei unei iubirii agenezice în mod 1. artificial-legal (adopția) sau 2. artificial-medical (reproducția medical asistată).

Atât adopția cât și mama-surogat sunt artificii destinate surmontării barierei absolute a disocierii naturale (nu artificiale) a sexualității de reproducere. Dar necesitatea unei mame-surogat atestă o familie-surogat – în nici nu caz o alternativă obiectiv echivalentă conceptului familiei. Spre deosebire de decizia agenezică, aici avem de-a face cu o fatalitate genetică, dorință barată și „conștiința nefericită” a unei imposibilități (bio)logice. Putem impune prin dictat legal să numim uniunea acestui cuplu „matrimonium” dar asta nu schimbă faptul că este doar contradicția pozitivată a unui matrimonium sine maternitas. Putem dicta să o numim „monogamie” dar știm că a priori este mai mult monos decât gamos – o veritabilă gamie fără gamie, sau mai precis: o copulație fără fecundație. Homosexualitatea este analitică, heterosexualitatea este dialectică. Copulația poate fi analitică (homós) dar fecundația este intrinsec sintetică (héteros) adică este sinteza creatoare a eterogenului (sau „fuziunea nucleară” a diferenței și „schematismul heter(ont)ologic” – singurul care mediază sinteza genezică a actului extremei seminale și cu potența extremei ovulare. […]

[…] Triangulația ontologică ca iradiere procreativă proprie familiei nu poate astfel rezulta din tautologia homomorfă care este repetiția aceluiași (homós). Iar reconstrucția in dictione a realității nu schimbă cu nimic realitatea (obiectul). Ea vizează schimbarea percepției realității adică subiectul – smulgând prin forță de lege recunoașterea care nu se poate impune prin forță de logos. În fine, consecința acestei limite ontologice este că această uniune, oricum o traducem în newspeak, necesită permanent completarea exterioară a ceea ce îi lipsește în interior dovadă clară a diferenței ireductibile între concept („familia naturală”) și torsiunea conceptului („familia artificială”). Ca atare, în loc să fie scop în sine (Zweck-an-sich) în misterului trinitar al nașterii, copilul (adoptat legal sau reprodus medical) devine mijlocul exterior destinat umplerii lacunei interioare a unei forme parțiale care se reclamă totuși echivalentul sau alternativa formei totale.[…]

Sursa: Contributors.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Buchea şi grămăticul, Datini, obiceiuri, rânduieli, Doftori, spițeri, beteșuguri, Meșteri și cârpaci, Sub vremi și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

De te frige la degete

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s