Cerul pe care il purtam in noi. Despre chintesenta postului

Stii tu, fiul meu, de ce Maica noastra, Biserica Pravoslavnica ne-a randuit postul? Negresit, pentru a ne aminti ca macar de suntem facuti din pamant, nu pamantul ne-a facut, caci si pe el a trebuit cineva sa-l zideasca. Ca sa ne amintim de cerul pe care il purtam in noi, in aceasta coaja trupeasca si pamanteasca. Si sa putem desparti in noi cele ceresti de cele pamantesti, si cele vesnice de cele stricacioase, si cele netrecatoare de cele trecatoare, si pe calator de masina calatorului.†

Fariseii aveau doua feluri de-a posti: cu jale si la vedere, asigurandu-se astfel ca suferinta si vaitarile lor nu trec nevazute in ochii celorlalti. Astfel postul devine mai putin o lucrare a inimii inaintea lui Dumnezeu, si mai degraba o pastrare formala a unei ordini exterioare, desprinsa de orice continut duhovnicesc. Fariseii erau specialisti in postirea de ochii lumii, iar modul cum o practicau era desavarsit. Se si mandreau cu asta. Extern faceau totul corect. Dar faptul ca le faci bine pe dinafara nu te indreptateste sa crezi ca le faci la fel de bine si pe dinauntru, nu-ti ofera garantia ca inima ta se schimba cu adevarat.

Dar tocmai acest lucru ar trebui sa ni-l dorim atunci cand postim, sa ne dorim ca in inimile noastre sa sporeasca Sfantul Duh. Vrem o inima infranta inaintea lui Dumnezeu, nu infranta in deznadejde, ci infranta in asteptarea milei lui Dumnezeu. Asta e felul de inima pe care profetul David o cere, inima infranta si smerita pe care Dumnezeu nu o va urgisi, o inima care nu sta dispretuitoare in fata lui Dumnezeu, o inima care nu judeca si nu osandeste pe altii, o inima care nu numai ca e deplin constienta de pacatele sale, dar le si marturiseste. O astfel de inima le lipsea fariseilor.

Paradoxal, desi posteau de doua ori pe saptamana ei nu posteau deloc. Hristos spune nu numai ca fariseii nu au inteles esenta postului, dar ca postul lor era complet inacceptabil:

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. (Matei 6,5)

Noi nu vrem sa tinem un post in care exista aroganta, un post in care ne abtinem de la carne si cele asemenea, dar in care ne complacem in patimi de tot soiul. Sfintii Parinti ai Bisericii au gasit o definitie tulburatoare pentru acest fel de post : postul demonic.

Exista doua ingrediente fundamentale ale postului, pe care crestinul trebuie sa le constientizeze atunci cand se hotaraste sa posteasca. Primul este ca trebuie sa existe o inima care se schimba, cu alte cuvinte trebuie sa exista o legatura stransa intre cele ce faci trupului si cele ce faci inimii, orice deconectare fiind exclusa, pentru ca daca exista deconectare, nu numai ca am incetat sa mai postim, dar vom fi deschis posibilitatea postului demonic.

Despre al doilea ingredient vorbeste insusi Hristos:

Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.(Matei 6,6)

Ce inseamna asta? Ce insemna pentru evreul secolului intai sa isi spele fata si sa-si unga parul cu untdelemn? Insemna ca se bucura! Insemna ca, inviorat fiind, vestea binefacerilor pe care le primise de la Dumnezeu, insemna ca-L slavea pe Dumnezeu pentru toate binecuvatarile Sale. Asa spune Hristos ca trebuie sa postim, ori felul acesta de post e complet diferit de postul fariseilor. Fariseii il priveau ca pe un chin, ca pe o truda dureroasa. Da, exista un soi de auto-pedepsire, cand ne abtinem de la anumite mancaruri, sau cand ne infranam complet de la mancare (post negru, care e postul adevarat), dar nu asta e ceea ce vrea Hristos sa sublinieze. Scopul postului nu e sa-ti produci un soi de suferinta, deoarece cu cat suferi mai mult, cu atat devii mai rau, cu alte cuvinte postul produce in tine un om pe care nici tu nu ai vrea sa-l cunosti. Roadele unui astfel de post nu sunt nici smerenia, nici vreo virtute.

Postul trebuie sa fie caracterizat prin bucurie, prin aducere de multumire lui Dumnezeu astfel incat sa nu devina in principal un act de auto-pedepsire. Postul este un act de iubire, iar imnografii Bisericii au plasat cheia intelegerii sale in insusi textul Triodului, cantat la Vecernia din Duminica Iertarii :

Vremea Postului sa o incepem cu bucurie, supunandu-ne nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatindu-ne cu virtutile Duhului. Intru care petrecind cu dragoste sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne.

Nici o referire la auto-pedepsire, nici o referire la suferinta, nici o referire la incoveniente, lipsuri sau privatiuni, nimic de felul acesta! Astfel de categorii nu existau la imnografii Bisericii! Asadar, pentru a a fi cu adevarat crestin si cu adevarat ortodox, postul trebuie sa fie un act de bucurie, un act de iubire.

De ce trebuie sa ne bucuram cand postim? Pentru ca in clipa cand l-am inceput, ne asezam in fata lui Hristos cel inviat. Postul este felul nostru de a vesti Invierea Sa. Astfel se schimba totul. Este tristete cand postim? Da, pentru ca vestind Invierea in timp ce postim si ne rugam, intelegem cat de departe suntem de ea si plangem, precum Adam, de pierderea Raiului, dar aceasta tristete este spalata de bucuria restaurarii, pentru ca Hristos ne-a rascumparat. Asa ca postul este si o vestire a rascumpararii, a mantuirii noastre prin Hristos, a lucrarii lui Dumnezeu in viata noastra.

In afara lui Hristos, in afara planului mantuirii, probabil ca am fi postit asa cum o fac fariseii, probabil ca ne-am fi concentrat pe aspectul auto-deprivarii, al suferintei si asta face ca postul sa nu fie intors spre Inviere. Dar pentru ca Hristos ne-a rascumparat, pentru ca l-am primit in inimile noastre, postim altfel atunci cand postim in El. Aceasta este chintesenta intregului post.

Milioane de non-crestini postesc azi in lume, unii chiar mai strict decat o facem noi, insa oare doar despre asta e vorba? La asta se reduce totul? Nu, pentru ca ceea ce conteaza e cum postesti, sau mai lamurit in cine postesti : in tine, singur, sau in Hristos. Aceasta este alegerea pe care o avem de facut. Sa fim asadar cu bagare de seama, ca sa putem incepe postul cu dreptul. Amin!

† Sf. Nicolae Velimirovici, Inima in marele post, Editura Predania, Bucuresti, 2010, p. 19

[Transcriere, traducere si adaptare dupa predica Parintelui Protopop Maxym Lysack din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai]

Acest articol a fost publicat în Datini, obiceiuri, rânduieli, Giuvaericale, Meșteri și cârpaci, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cerul pe care il purtam in noi. Despre chintesenta postului

  1. arakelian spune:

    frumos scris. Din suflet.
    Uite si argumentele unui preot https://ioanflorin.wordpress.com/

De te frige la degete

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s