Normalitatea ca anomalie sau despre multa nepasare a romanului

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. (Luca 10: 30-35)

Intr-o mulțime in care nimeni nu face nimic, lipsa de actiune devine norma. In grup, responsabilitatea devine difuza, iar probabilitatea de a interveni intr-o situatie de criza este cu atat mai mica cu cat numarul martorilor este mai mare.  Cunoscut in psihologie sub numele de sindromul Genovese, sindromul trecatorului grabit, sindromul indiferentei urbane, al martorului pasiv,  sau efectul spectatorului, acest fenomen loveste zilnic societatea romaneasca, saturata de pasivitate. Uneori ia forme extreme, cum s-a intamplat de curand cu familia cazuta, cu masina cu tot, in apele reci ale raului Dambovita.

Iata faptele:

Sambata, 27 februarie, pe la orele 16,  mai multi soferi coborau pe cheiul Dambovitei, cand au vazut, din intamplare, o masina rasturnata in apa rece a raului si, vazand-o, au trecut pe alaturi. Leviti nepasatori, ar fi trecut pe alaturi si fara sa intoarca capul, daca circulatia nu se blocase. Asa ca au trecut pe alaturi hotarand sa nu se implice cu nimic in salvarea celor 3 nenorociti din masina, printre care si un copil de 8 ani. S-au adunat, in schimb, ca la urs, sa comenteze si sa dadeau indicatii inutile celor 2 oameni care coborasera pana in albia raului, dar nu indrazneau sa inainteze pana la masina rasturnata. Altii, intr-un pervers gest de automutilare, au ales sa scoata telefoanele mobile si sa filmeze nenorocirea care se intampla sub ochii lor. Scopul acestor brute, in dupa-amiaza aceea, era sa obtina niste like-uri in catastiful mutrelor, in timp ce la o aruncatura de bat mureau 3 oameni.

Nimeni de pe malul acela al Dambovitei nu a intervenit efectiv in salvarea celor 3. Pe malul celalalt insa, venea pe cale un focsanean, despre care s-a aflat ulterior ca-l chema Alexandru, si vazand si el masina rasturnata, a sarit in apa rece fara sa stea pe ganduri, si a scos, cu mare efort, copilul vanat de frig din masina rasturnata, dupa care s-a intors dupa unul din parinti, pana sa vina politia si salvarea, in timp ce gloata asista nepasatoare pe partea cealalta. Nu vedeai neputinta in fiinta ei, n-o vedeai alergand incoace si-ncolo, nepricepandu-se cum sa ajute, n-o vedeai frangandu-si degetele multe, imaginandu-si cum ghiara mortii pune mana incet, dar sigur pe copilul acela si pe parintii lui. Doar pasivitate, o pasivitate in forma continuata, patologica… Un singur tanar, cuprins de remuscari, pesemne, de indiferenta crasa a semenilor sai „contemplativi”, a mai sarit in ajutorul lui Alexandru. Copilul a intrat in stop cardio-respirator si a fost resuscitat cu succes de un politist. Mama a fost scoasa in soc hipotermic. Amandoi au fost transportati in stare grava la spital. Tatal a fost scos mort.

Atitudinea multimii in fata nenorocirii de sambata a fost un caz clasic de difuzare a responsabilitatii, pe care oricare din oamenii aceia o putea evita, daca se hotara sa intervina in salvarea familii aflate la ananghie. Si totusi n-au facut-o, preferand sa priveasca cum moartea pune stapanire pe vietile acelea.  Vietile altora. A facut-o in schimb omul de pe malul celalalt, in mod constient si voluntar, pentru ca s-a pus in pielea celui care vedea moartea cu ochii si pentru ca i-a pasat. Asa a reusit sa salveze viata acelui copil, in timp ce neimplicarea gloatei a contribuit la intrarea mamei si copilului in soc hipotermic.

Ce ne lipseste sa fim ca Alexandru? Introducerea pasivitatii in forma continuata in codul penal? Nu mi se pare o idee rea, mai ales cand in joc e viata unui om. Cursuri de etica in scoala? Sa reinvatam parabola samarineanului milostiv, eventual editata grosier pentru a nu-l scoate din pepeni pe Toma Patrascu? Dar nu exista etica mai mare decat cea a lui Hristos, deci alternativele seculare sunt excluse. Curs obligatoriu de inot in gimnaziu? Dar apa nu avea mai mult de 1,5 m adancime iar inaltimea medie a celor care au asistat pasiv la nenorocire era de 1,72m. Suferim cu totii de frigofobie? Dar apa aceea avea 7-8ºC si nici un barbat in putere n-a facut vreodata hipotermie stand in apa rece mai putin de 20-30 minute, timp suficient pentru a-i scoate si pe mama si pe tata, fara sa mai trebuiasca ca Alexandru sa faca cale intoarsa. Am uitat ca fiintele acelea care mureau sub ochii nostri poarta in ele imaginea lui Dumnezeu? Trebuie sa fie cu neputinta, de vreme ce 92% dintre noi ne laudam ca mai credem in El. Sa ne fi consumat timpul material pe dinautru intr-atata incat sa fi uitat cu desavarsire sa mai fim oameni? Am reusit sa ne dezumanizam intr-atat incat sa etichetam pe orice necunoscut drept neaproapele nostru? Pana cand vom amana alungarea demonilor interiori ai eului?

Nu-i asa c-am si inceput sa-l pizmuim pe Alexandru? Numai ca inainte sa-l uram pentru ca n-am fost ca el, am face mai bine sa-i multumim pentru ca ne-a reamintit de o normalitate pe care am crezut-o uitata. Inainte sa-i uitam numele si fapta, sa ne gandim ca oameni precum Alexandru sunt eroii necesari pentru zbuciumul lumii noastre indigente, caracterele puternice atat de necesare pentru o fiziologie sanatoasa a cetatii, retetarele vii pentru autentice exercitii de admiratie. Ei sunt sarea pamantului, de care vorbeste Scriptura:

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. (Matei 5:13)

Tragedii ca cea de sambata sunt rare, insa demonul nepasarii ne pandeste de fiecare data cand, mergand pe cale, vedem un seaman de-al nostru aflat in suferinta. Depinde de noi daca alegem sa trecem pe alaturi ori ba.

Pilda samarineanului milostivSfarsind de istorisit parabola, Hristos il intreaba pe invatatorul de lege:

Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. (Luca 10: 36-37)

Un sfat bun, pentru ca la Hristos „contemplativii” n-au avut niciodata trecere.

 

Acest articol a fost publicat în Kafka, frate!, Meșteri și cârpaci, Sub vremi și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Normalitatea ca anomalie sau despre multa nepasare a romanului

  1. Spunsieu spune:

    Eu ma gandesc cateodata ca, Doamne fereste, in caz de razboi, astia sunt barbatii care ar trebui sa ne apere cu arma in mana, adica n-avem nici o sansa!

De te frige la degete

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s