Călugăriţa lui Diderot

Cand vine vorba de minciuni sfruntate, de falsificari premeditate, urzite fara scrupule, cu scopul de a defaima, care in plus se si prind de nadragii istoriei precum scaiul de lana oii, strabatand cu sarg vremurile, cazul Călugăriţei lui Diderot este unul deosebit de graitor. Un clasic.

Dar sa-l lasam pe Olavo de Carvalho* sa descalceasca itele:

„În Călugăriţa el [Diderot] povesteşte istoria unei biete fete, ţinute într-o mănăstire împotriva voinţei ei. Imaginea respingătoare a măicuţelor prizoniere, pusă în circulaţie de el şi de alţi iluminişti mult înainte de publicarea postumă a cărţii în 1796, a devenit un simbol concentrat al tuturor crimelor pe care furia propagandei anticreştine o atribuia Bisericii.

În vârtejul Revoluţiei de la 1789, simbolul s-a transfigurat în convingere literală. Mulţi dintre revoluţionarii care năvăleau în mănăstiri, ucigând în masă călugări şi călugăriţe, jurau cu pioşenie că făceau asta pentru a elibera fecioarele încarcerate, care, aşa cum îşi închipuiau ei, trebuiau să suprapopuleze pivniţele mănăstirilor. Când optzeci de abaţii, mănăstiri şi case de călugăriţe ale Parisului deja fuseseră cotropite şi mult sânge fusese vărsat, Adunarea Constituantă, perplexă, a primit ştirea că, peste tot, măicuţele şi novicele fuseseră unanime în a-şi proclama fidelitatea faţă de starea lor, chiar şi atunci când urcau pe eşafod la ghilotină. Aceasta era starea de spirit a “prizonierelor”.

Diderot, deşi a murit cu cinci ani înainte de Revoluţie, nu poate totuşi să fie dezvinovăţit cu uşurinţă pentru efectele criminale ale unei uri pe care el a instigat-o în mod conştient. Nu poate, mai ales pentru că el a fost întotdeauna informat că nu există şi nu putea să existe nicio prizonieră în mănăstiri, că toate măicuţele erau acolo din voinţă proprie, inclusiv aceea de la care s-a inspirat pentru a-şi scrie romanul, sora Delamarre, din mănăstirea Longchamps. Totul a fost o falsificare premeditată.

Multă vreme, lumea întreagă a crezut în versiunea lui Diderot, care afirma că are în posesia sa documentaţia completă a cazului Delamarre. De fapt, dosarul era în mâinile lui, dar a dispărut imediat ce a fost publicat romanul. Fiind regăsit în 1954 de către cercetătorul George May, lectura sa arată că Diderot avea cunoştinţă de următoarele fapte:

  1. La Paris existau patru tribunale, bisericeşti şi civile, pentru judecarea solicitărilor de ieşire din tagma călugărească, şi, ca regulă generală, erau luate în seamă toate cererile.
  2. Selecţia călugăriţelor era extrem de riguroasă. Strădania Bisericii era să se ferească de falsele vocaţii, nu să le reţină cu de-a sila.
  3. Exact contrariul unei prizoniere a mănăstirii, sora Delamarre era portăreasă, avea cheile, şi putea să intre şi să iasă când voia.
  4. Singurul proces deschis de D-ra Delamarre a fost o dispută de avere cu o rudă. Pentru a primi moştenirea, un titlu nobiliar, măicuţa trebuia să părăsească ordinul călugăresc. Dar mai târziu, renunţând la disputarea moştenirii, ea s-a întors cu voioşie la mănăstire.

 Diderot ştia toate acestea, şi corespondenţa dintre el şi prietenul său Jacob Grimm arăta că romancierul “crăpa de râs” (sic), de falsificarea meticuloasă pe care o ţesea în jurul istoriei. Se distra nu numai cu bucuria feroce de a calomnia, ci ajungea la rafinamentul unei cruzimi mintale mult mai directe. Marchizului de Croismarre, creştin evlavios, care îi scria printre lacrimi, îngrijorat de soarta fetei, Diderot îi răspundea cu născociri înfricoşătoare, accentuând suferinţele nefericitei în claustru şi savurând pânâ la sfârşit plăcerea de a-l ţine îngrozit pe bietul om. Nu este de mirare că Diderot a fost scriitorul preferat al lui Karl Marx, alt sociopat sadic.

Alte documente găsite de Georges May, ulterioare morţii lui Diderot, arată că sora Delamarre a murit la treizeci de ani după romancier, încă fiind portăreasa mănăstirii, după ce înfruntase cu curaj, alături de surorile ei, pe comisarii Revoluţiei. Unica asuprire pe care o suferise venise din mâinile duşmanilor Bisericii.

Dacă ar fi să enumăr şi să analizez toate minciunile inventate de către iluminişti împotriva creştinilor şi evreilor, un an întreg de ediţii ale lui Diário do Comércio n-ar ajunge ca să le cuprindă. Dar fapt este că aceste minciuni au străbătut secolele, s-au impregnat adânc în imaginaţia populară, reapărând sub forme noi şi variate şi slujind pentru a justifica masacrul creştinilor în Rusia şi al evreilor în Germania. Intelectuali şi artişti de mare prestigiu nu au ezitat să colaboreze cu această crimă respingătoare.

Totul despre cazul Delamarre era deja arhicunoscut de către istorici când, în 1970, filmul lui Jacques Rivette, La Religieuse, a reînnoit efectul simbolului odios inventat de Diderot.”

Voilà!

*fragment din Olavo de Carvalho, O inimigo é un só (Diário do Comércio, ianuarie 2007) (tradus pe romaneste aici).

Acest articol a fost publicat în Minciuni sfruntate și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Călugăriţa lui Diderot

  1. Doru spune:

    Mulţumesc pentru lectură şi link!
    Toate cele bune!

De te frige la degete

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s