Vive les pompiers!

Azi e sarbatoare pentru cei in care romanii au cea mai mare incredere. Au facut istorie acum 168 ani, cand, renuntand vremelic la tulumbele din dotare, au pus mana pe baionete si, condusi de Zaganescu, s-au batut eroic pe Dealul Spirii cu ienicerii lui Kerim Pasa. Ai nostri erau 166, ai lor vreo 5000. A fost si ultima cafteala cu turcul pe pamant romanesc.

De vreo 63 de ani incoace au si ei, oficial, ziua lor. Li se zicea tulumbasi sau pojarnici, acum le zice, ca pe frantuzeste, pompieri. Sa ne traiasca si sa n-avem nevoie de ei!

Posted in Firimituri de ţară, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Căprițe

Caprite pe carari de munteCaprite pe carari de munte

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Fiarele pământului, Firimituri de ţară, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , | Un comentariu

Brâie și noduri

Brauri si noduri

Image | Posted on by | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Lumina Sfântă

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa: Haaretz

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Giuvaericale, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Privegheaţi…

Privegheaţi, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: seara, ori la miezul nopţii, ori la cântatul cocoşilor, ori dimineaţa, ca nu cumva, venind fără de veste, să vă afle dormind (Marcu 23,35)

Iată,  Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăși pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții, și afară de Împărăție să te încui. Ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Firimituri de ţară, Giuvaericale, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mic recensamant de moaste ortodoxe si teologia din spatele lor

MOÁȘTE s. f. pl. (În religia creștină) Rămășițe mumificate din corpul unei persoane considerate sfântă; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale).¹

In lumea ortodoxa exista nu mai putin de 3602 moaste, provenind de la un numar relativ restrans de sfinti (476, adica 12,5%), dintr-un total de aproximativ 3800 cati erau recunoscuti liturgic pana la sfarsitul perioadei otomane². Aproape 25% din toate moastele lumii ortodoxe apartin urmatorilor 5 sfinti:

Sf. Haralambie, Sf. Pantelimon, Sf. Trifon, Sf. Paraschiva si Sf. Gheorghe

Ar fi fost ele si mai multe daca Constantinopolul nu ar fi fost spoliat de aproape toate moastele sale in timpul cruciadei din 1204. Ramase in posesia Vaticanului timp de peste 8 secole, mult ravnitele moaste au inceput sa fie returnate Bisericilor Ortodoxe abia in ultimii 50 ani, cu scopul vadit al imbunatatirii relatiilor ecumenice.

Si daca tot ati aflat, in premiera absoluta, cate moaste are Ortodoxia, sa lamurim in randurile ce urmeaza si de ce se inchina ortodocsii la ele. Ortodocsii se inchina la moaste pentru ca ele reprezinta vase ale Sfantului Duh, consecinta fireasca a conceptului teologic ortodox de indumnezeire (teosis), in timp ce protestantii, agnosticii, ateii si alte categorii de relicvofobi resping „pupatul de oase de mort”, catalogandu-l drept idolatrie, lucru incorect, de vreme ce ortodocsii nu le considera obiecte ale fetisului, facand o distinctie clara intre inchinarea/cinstirea (dulia) la icoane si moaste si slavirea (latria) lui Dumnezeu.

racla cu moastele a 33 de sfinti

Parintele Dumitru Staniloaie, probabil cel mai mare teolog crestin ortodox al secolului XX, aduce lamuriri in acest sens, mentionand ca prin cinstirea moastelor se face de fapt cinstirea sfantului la ale carui oseminte se inchina credinciosul. Mai mult, ele nu sunt simple „oase”, ci oseminte intr-o stare de incoruptibilitate, de neputreziciune, inceputa inca de pe vremea cand sfantul exista ca fiinta psihosomatica si care continua si dupa moartea sa fizica. Mai mult, moastele reprezinta si o anticipare a cum va arata trupul transfigurat dupa invierea dinaintea judecatii universale:

Ele se mentin incoruptibile, pentru ca in ele se mentine o putere dumnezeiasca din vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba mai mult, asupra lor se prelungeste starea de indumnezeire accentuata a sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreste faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de stare de incoruptibilitate dupa trecerea sufletului sfantului, prin moarte, la starea accentuata de indumnezeire. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Mentinandu-se incoruptibile, osemintele sfintilor arata ca sufletul personal al lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai departe intr-o legatura cu trupurile lor. De aceea cei ce se roaga langa osemintele sfantului nu se adreseaza propriu-zis lor, ci persoanei lui. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul cinstirii icoanei.³

Temeiul de netagaduit care sta la baza cinstirii moastelor se regaseste chiar in Sfanta Scriptura, unde este relatat cazul învierii unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei:

Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.(IV Regi 13, 21)

Prin urmare nu ar trebui sa mire pe nimeni de ce o alta consecinta, mult mai practica, a faptului ca moastele sunt considerate vase ale Duhului Sfant, este ferma convingere ca prin ele se savarsesc minuni:

Biserica si credinciosii au convingerea ca prin atingerea de moaste si prin rugaciuni adresate sfantului langa moastele lui se infaptuiesc adeseori vindecari si alte fapte minunate, ca si prin atingerea icoanelor, datorita energiilor dumnezeiesti care, din persoanele celor reprezentati in icoane si, in ultima analiza, din Hristos, se prelungesc in icoane sau in moaste.³

Spus altfel, valoare intrinseca a sfintelor moaste sta in aceea ca din ele iradiaza o anumita putere dumnezeiasca (dynamis), atat direct, prin atingere, cat si indirect, prin obiectele care au intrat in contact cu ele. Astfel si cel mai mic fragment din moastele unui sfant este capabil sa genereze acelasi dynamis ca intregul corp sau obiect din care a fost extras. Pana si locul unde au fost amplasate moastele sau uleiul care s-a turnat peste ele sunt considerate a fi capabile sa produca aceleasi efecte remarcabile ca intreg corpul pentru vindecarea trupului, mintii si sufletului.† Perplecsii isi pot astfel explica mai bine nu numai de ce aproape jumatate de milion de romani din toata tara se ingramadesc in fiecare octombrie la Iasi la moastele Sf.Paraschiva, dar si de ce se trec obiecte vestimentare pe la racla sfintei.

Mai importanta insa decat potentialitatea vindecarii este faptul ca sfintele moaste ofera credinciosului, acum si aici, certitudinea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in Hristos.  Mai mult, credinciosul, precum sfintii ale caror moaste le cinsteste, are posibilitatea sa inceapa acest proces al invesnicirii inca din viata asta, pentru ca fiecare om, a carui fire a fost reinnoita de Hristos prin Taina Botezului, este un loc in care salasluieste Duhul Sfant, dupa cum bine zice Sf. Pavel:

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? (I Corinteni 6, 19)

Traindu-si viata intru Hristos, sfintii au ingaduit lui Dumnezeu sa salasluiasca in singurul loc pe care nu-l poate stapani fara consimtamantul nostru: propria noastra inima, devenind astfel prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire, adica s-au indumnezeit. Asadar, potentialitatea indumnezeirii se gaseste in fiecare din noi iar sfintele moaste nu sunt altceva decat dovada vie a acestei indumnezeiri.

Referinte: ¹Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită, 2009); ²Meinardus, O. (1970/71). A Study of the Relics of Saints of the Greek Orthodox Church, Oriens Christianus 54/55:130-278; ³Staniloaie, D. (1978). Teologia Dogmatica Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, vol. 3:349-350;†Wortley, J. (2006). The origins of Christian veneration of body-parts. Revue de l’histoire des religions, (1), 5-28.

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Meșteri și cârpaci, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cerul pe care il purtam in noi. Despre chintesenta postului

Stii tu, fiul meu, de ce Maica noastra, Biserica Pravoslavnica ne-a randuit postul? Negresit, pentru a ne aminti ca macar de suntem facuti din pamant, nu pamantul ne-a facut, caci si pe el a trebuit cineva sa-l zideasca. Ca sa ne amintim de cerul pe care il purtam in noi, in aceasta coaja trupeasca si pamanteasca. Si sa putem desparti in noi cele ceresti de cele pamantesti, si cele vesnice de cele stricacioase, si cele netrecatoare de cele trecatoare, si pe calator de masina calatorului.†

Fariseii aveau doua feluri de-a posti: cu jale si la vedere, asigurandu-se astfel ca suferinta si vaitarile lor nu trec nevazute in ochii celorlalti. Astfel postul devine mai putin o lucrare a inimii inaintea lui Dumnezeu, si mai degraba o pastrare formala a unei ordini exterioare, desprinsa de orice continut duhovnicesc. Fariseii erau specialisti in postirea de ochii lumii, iar modul cum o practicau era desavarsit. Se si mandreau cu asta. Extern faceau totul corect. Dar faptul ca le faci bine pe dinafara nu te indreptateste sa crezi ca le faci la fel de bine si pe dinauntru, nu-ti ofera garantia ca inima ta se schimba cu adevarat.

Dar tocmai acest lucru ar trebui sa ni-l dorim atunci cand postim, sa ne dorim ca in inimile noastre sa sporeasca Sfantul Duh. Vrem o inima infranta inaintea lui Dumnezeu, nu infranta in deznadejde, ci infranta in asteptarea milei lui Dumnezeu. Asta e felul de inima pe care profetul David o cere, inima infranta si smerita pe care Dumnezeu nu o va urgisi, o inima care nu sta dispretuitoare in fata lui Dumnezeu, o inima care nu judeca si nu osandeste pe altii, o inima care nu numai ca e deplin constienta de pacatele sale, dar le si marturiseste. O astfel de inima le lipsea fariseilor.

Paradoxal, desi posteau de doua ori pe saptamana ei nu posteau deloc. Hristos spune nu numai ca fariseii nu au inteles esenta postului, dar ca postul lor era complet inacceptabil:

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. (Matei 6,5)

Noi nu vrem sa tinem un post in care exista aroganta, un post in care ne abtinem de la carne si cele asemenea, dar in care ne complacem in patimi de tot soiul. Sfintii Parinti ai Bisericii au gasit o definitie tulburatoare pentru acest fel de post : postul demonic.

Exista doua ingrediente fundamentale ale postului, pe care crestinul trebuie sa le constientizeze atunci cand se hotaraste sa posteasca. Primul este ca trebuie sa existe o inima care se schimba, cu alte cuvinte trebuie sa exista o legatura stransa intre cele ce faci trupului si cele ce faci inimii, orice deconectare fiind exclusa, pentru ca daca exista deconectare, nu numai ca am incetat sa mai postim, dar vom fi deschis posibilitatea postului demonic.

Despre al doilea ingredient vorbeste insusi Hristos:

Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.(Matei 6,6)

Ce inseamna asta? Ce insemna pentru evreul secolului intai sa isi spele fata si sa-si unga parul cu untdelemn? Insemna ca se bucura! Insemna ca, inviorat fiind, vestea binefacerilor pe care le primise de la Dumnezeu, insemna ca-L slavea pe Dumnezeu pentru toate binecuvatarile Sale. Asa spune Hristos ca trebuie sa postim, ori felul acesta de post e complet diferit de postul fariseilor. Fariseii il priveau ca pe un chin, ca pe o truda dureroasa. Da, exista un soi de auto-pedepsire, cand ne abtinem de la anumite mancaruri, sau cand ne infranam complet de la mancare (post negru, care e postul adevarat), dar nu asta e ceea ce vrea Hristos sa sublinieze. Scopul postului nu e sa-ti produci un soi de suferinta, deoarece cu cat suferi mai mult, cu atat devii mai rau, cu alte cuvinte postul produce in tine un om pe care nici tu nu ai vrea sa-l cunosti. Roadele unui astfel de post nu sunt nici smerenia, nici vreo virtute.

Postul trebuie sa fie caracterizat prin bucurie, prin aducere de multumire lui Dumnezeu astfel incat sa nu devina in principal un act de auto-pedepsire. Postul este un act de iubire, iar imnografii Bisericii au plasat cheia intelegerii sale in insusi textul Triodului, cantat la Vecernia din Duminica Iertarii :

Vremea Postului sa o incepem cu bucurie, supunandu-ne nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatindu-ne cu virtutile Duhului. Intru care petrecind cu dragoste sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne.

Nici o referire la auto-pedepsire, nici o referire la suferinta, nici o referire la incoveniente, lipsuri sau privatiuni, nimic de felul acesta! Astfel de categorii nu existau la imnografii Bisericii! Asadar, pentru a a fi cu adevarat crestin si cu adevarat ortodox, postul trebuie sa fie un act de bucurie, un act de iubire.

De ce trebuie sa ne bucuram cand postim? Pentru ca in clipa cand l-am inceput, ne asezam in fata lui Hristos cel inviat. Postul este felul nostru de a vesti Invierea Sa. Astfel se schimba totul. Este tristete cand postim? Da, pentru ca vestind Invierea in timp ce postim si ne rugam, intelegem cat de departe suntem de ea si plangem, precum Adam, de pierderea Raiului, dar aceasta tristete este spalata de bucuria restaurarii, pentru ca Hristos ne-a rascumparat. Asa ca postul este si o vestire a rascumpararii, a mantuirii noastre prin Hristos, a lucrarii lui Dumnezeu in viata noastra.

In afara lui Hristos, in afara planului mantuirii, probabil ca am fi postit asa cum o fac fariseii, probabil ca ne-am fi concentrat pe aspectul auto-deprivarii, al suferintei si asta face ca postul sa nu fie intors spre Inviere. Dar pentru ca Hristos ne-a rascumparat, pentru ca l-am primit in inimile noastre, postim altfel atunci cand postim in El. Aceasta este chintesenta intregului post.

Milioane de non-crestini postesc azi in lume, unii chiar mai strict decat o facem noi, insa oare doar despre asta e vorba? La asta se reduce totul? Nu, pentru ca ceea ce conteaza e cum postesti, sau mai lamurit in cine postesti : in tine, singur, sau in Hristos. Aceasta este alegerea pe care o avem de facut. Sa fim asadar cu bagare de seama, ca sa putem incepe postul cu dreptul. Amin!

† Sf. Nicolae Velimirovici, Inima in marele post, Editura Predania, Bucuresti, 2010, p. 19

[Transcriere, traducere si adaptare dupa predica Parintelui Protopop Maxym Lysack din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai]

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Giuvaericale, Meșteri și cârpaci, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu