Brâie și noduri

Brauri si noduri

Image | Posted on by | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Lumina Sfântă

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursa: Haaretz

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Giuvaericale, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Privegheaţi…

Privegheaţi, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: seara, ori la miezul nopţii, ori la cântatul cocoşilor, ori dimineaţa, ca nu cumva, venind fără de veste, să vă afle dormind (Marcu 23,35)

Iată,  Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăși pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții, și afară de Împărăție să te încui. Ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Firimituri de ţară, Giuvaericale, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mic recensamant de moaste ortodoxe si teologia din spatele lor

MOÁȘTE s. f. pl. (În religia creștină) Rămășițe mumificate din corpul unei persoane considerate sfântă; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale).¹

In lumea ortodoxa exista nu mai putin de 3602 moaste, provenind de la un numar relativ restrans de sfinti (476, adica 12,5%), dintr-un total de aproximativ 3800 cati erau recunoscuti liturgic pana la sfarsitul perioadei otomane². Aproape 25% din toate moastele lumii ortodoxe apartin urmatorilor 5 sfinti:

Sf. Haralambie, Sf. Pantelimon, Sf. Trifon, Sf. Paraschiva si Sf. Gheorghe

Ar fi fost ele si mai multe daca Constantinopolul nu ar fi fost spoliat de aproape toate moastele sale in timpul cruciadei din 1204. Ramase in posesia Vaticanului timp de peste 8 secole, mult ravnitele moaste au inceput sa fie returnate Bisericilor Ortodoxe abia in ultimii 50 ani, cu scopul vadit al imbunatatirii relatiilor ecumenice.

Si daca tot ati aflat, in premiera absoluta, cate moaste are Ortodoxia, sa lamurim in randurile ce urmeaza si de ce se inchina ortodocsii la ele. Ortodocsii se inchina la moaste pentru ca ele reprezinta vase ale Sfantului Duh, consecinta fireasca a conceptului teologic ortodox de indumnezeire (teosis), in timp ce protestantii, agnosticii, ateii si alte categorii de relicvofobi resping „pupatul de oase de mort”, catalogandu-l drept idolatrie, lucru incorect, de vreme ce ortodocsii nu le considera obiecte ale fetisului, facand o distinctie clara intre inchinarea/cinstirea (dulia) la icoane si moaste si slavirea (latria) lui Dumnezeu.

racla cu moastele a 33 de sfinti

Parintele Dumitru Staniloaie, probabil cel mai mare teolog crestin ortodox al secolului XX, aduce lamuriri in acest sens, mentionand ca prin cinstirea moastelor se face de fapt cinstirea sfantului la ale carui oseminte se inchina credinciosul. Mai mult, ele nu sunt simple „oase”, ci oseminte intr-o stare de incoruptibilitate, de neputreziciune, inceputa inca de pe vremea cand sfantul exista ca fiinta psihosomatica si care continua si dupa moartea sa fizica. Mai mult, moastele reprezinta si o anticipare a cum va arata trupul transfigurat dupa invierea dinaintea judecatii universale:

Ele se mentin incoruptibile, pentru ca in ele se mentine o putere dumnezeiasca din vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba mai mult, asupra lor se prelungeste starea de indumnezeire accentuata a sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreste faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de stare de incoruptibilitate dupa trecerea sufletului sfantului, prin moarte, la starea accentuata de indumnezeire. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Mentinandu-se incoruptibile, osemintele sfintilor arata ca sufletul personal al lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai departe intr-o legatura cu trupurile lor. De aceea cei ce se roaga langa osemintele sfantului nu se adreseaza propriu-zis lor, ci persoanei lui. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul cinstirii icoanei.³

Temeiul de netagaduit care sta la baza cinstirii moastelor se regaseste chiar in Sfanta Scriptura, unde este relatat cazul învierii unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei:

Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.(IV Regi 13, 21)

Prin urmare nu ar trebui sa mire pe nimeni de ce o alta consecinta, mult mai practica, a faptului ca moastele sunt considerate vase ale Duhului Sfant, este ferma convingere ca prin ele se savarsesc minuni:

Biserica si credinciosii au convingerea ca prin atingerea de moaste si prin rugaciuni adresate sfantului langa moastele lui se infaptuiesc adeseori vindecari si alte fapte minunate, ca si prin atingerea icoanelor, datorita energiilor dumnezeiesti care, din persoanele celor reprezentati in icoane si, in ultima analiza, din Hristos, se prelungesc in icoane sau in moaste.³

Spus altfel, valoare intrinseca a sfintelor moaste sta in aceea ca din ele iradiaza o anumita putere dumnezeiasca (dynamis), atat direct, prin atingere, cat si indirect, prin obiectele care au intrat in contact cu ele. Astfel si cel mai mic fragment din moastele unui sfant este capabil sa genereze acelasi dynamis ca intregul corp sau obiect din care a fost extras. Pana si locul unde au fost amplasate moastele sau uleiul care s-a turnat peste ele sunt considerate a fi capabile sa produca aceleasi efecte remarcabile ca intreg corpul pentru vindecarea trupului, mintii si sufletului.† Perplecsii isi pot astfel explica mai bine nu numai de ce aproape jumatate de milion de romani din toata tara se ingramadesc in fiecare octombrie la Iasi la moastele Sf.Paraschiva, dar si de ce se trec obiecte vestimentare pe la racla sfintei.

Mai importanta insa decat potentialitatea vindecarii este faptul ca sfintele moaste ofera credinciosului, acum si aici, certitudinea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in Hristos.  Mai mult, credinciosul, precum sfintii ale caror moaste le cinsteste, are posibilitatea sa inceapa acest proces al invesnicirii inca din viata asta, pentru ca fiecare om, a carui fire a fost reinnoita de Hristos prin Taina Botezului, este un loc in care salasluieste Duhul Sfant, dupa cum bine zice Sf. Pavel:

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? (I Corinteni 6, 19)

Traindu-si viata intru Hristos, sfintii au ingaduit lui Dumnezeu sa salasluiasca in singurul loc pe care nu-l poate stapani fara consimtamantul nostru: propria noastra inima, devenind astfel prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire, adica s-au indumnezeit. Asadar, potentialitatea indumnezeirii se gaseste in fiecare din noi iar sfintele moaste nu sunt altceva decat dovada vie a acestei indumnezeiri.

Referinte: ¹Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită, 2009); ²Meinardus, O. (1970/71). A Study of the Relics of Saints of the Greek Orthodox Church, Oriens Christianus 54/55:130-278; ³Staniloaie, D. (1978). Teologia Dogmatica Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, vol. 3:349-350;†Wortley, J. (2006). The origins of Christian veneration of body-parts. Revue de l’histoire des religions, (1), 5-28.

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Meșteri și cârpaci, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cerul pe care il purtam in noi. Despre chintesenta postului

Stii tu, fiul meu, de ce Maica noastra, Biserica Pravoslavnica ne-a randuit postul? Negresit, pentru a ne aminti ca macar de suntem facuti din pamant, nu pamantul ne-a facut, caci si pe el a trebuit cineva sa-l zideasca. Ca sa ne amintim de cerul pe care il purtam in noi, in aceasta coaja trupeasca si pamanteasca. Si sa putem desparti in noi cele ceresti de cele pamantesti, si cele vesnice de cele stricacioase, si cele netrecatoare de cele trecatoare, si pe calator de masina calatorului.†

Fariseii aveau doua feluri de-a posti: cu jale si la vedere, asigurandu-se astfel ca suferinta si vaitarile lor nu trec nevazute in ochii celorlalti. Astfel postul devine mai putin o lucrare a inimii inaintea lui Dumnezeu, si mai degraba o pastrare formala a unei ordini exterioare, desprinsa de orice continut duhovnicesc. Fariseii erau specialisti in postirea de ochii lumii, iar modul cum o practicau era desavarsit. Se si mandreau cu asta. Extern faceau totul corect. Dar faptul ca le faci bine pe dinafara nu te indreptateste sa crezi ca le faci la fel de bine si pe dinauntru, nu-ti ofera garantia ca inima ta se schimba cu adevarat.

Dar tocmai acest lucru ar trebui sa ni-l dorim atunci cand postim, sa ne dorim ca in inimile noastre sa sporeasca Sfantul Duh. Vrem o inima infranta inaintea lui Dumnezeu, nu infranta in deznadejde, ci infranta in asteptarea milei lui Dumnezeu. Asta e felul de inima pe care profetul David o cere, inima infranta si smerita pe care Dumnezeu nu o va urgisi, o inima care nu sta dispretuitoare in fata lui Dumnezeu, o inima care nu judeca si nu osandeste pe altii, o inima care nu numai ca e deplin constienta de pacatele sale, dar le si marturiseste. O astfel de inima le lipsea fariseilor.

Paradoxal, desi posteau de doua ori pe saptamana ei nu posteau deloc. Hristos spune nu numai ca fariseii nu au inteles esenta postului, dar ca postul lor era complet inacceptabil:

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. (Matei 6,5)

Noi nu vrem sa tinem un post in care exista aroganta, un post in care ne abtinem de la carne si cele asemenea, dar in care ne complacem in patimi de tot soiul. Sfintii Parinti ai Bisericii au gasit o definitie tulburatoare pentru acest fel de post : postul demonic.

Exista doua ingrediente fundamentale ale postului, pe care crestinul trebuie sa le constientizeze atunci cand se hotaraste sa posteasca. Primul este ca trebuie sa existe o inima care se schimba, cu alte cuvinte trebuie sa exista o legatura stransa intre cele ce faci trupului si cele ce faci inimii, orice deconectare fiind exclusa, pentru ca daca exista deconectare, nu numai ca am incetat sa mai postim, dar vom fi deschis posibilitatea postului demonic.

Despre al doilea ingredient vorbeste insusi Hristos:

Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.(Matei 6,6)

Ce inseamna asta? Ce insemna pentru evreul secolului intai sa isi spele fata si sa-si unga parul cu untdelemn? Insemna ca se bucura! Insemna ca, inviorat fiind, vestea binefacerilor pe care le primise de la Dumnezeu, insemna ca-L slavea pe Dumnezeu pentru toate binecuvatarile Sale. Asa spune Hristos ca trebuie sa postim, ori felul acesta de post e complet diferit de postul fariseilor. Fariseii il priveau ca pe un chin, ca pe o truda dureroasa. Da, exista un soi de auto-pedepsire, cand ne abtinem de la anumite mancaruri, sau cand ne infranam complet de la mancare (post negru, care e postul adevarat), dar nu asta e ceea ce vrea Hristos sa sublinieze. Scopul postului nu e sa-ti produci un soi de suferinta, deoarece cu cat suferi mai mult, cu atat devii mai rau, cu alte cuvinte postul produce in tine un om pe care nici tu nu ai vrea sa-l cunosti. Roadele unui astfel de post nu sunt nici smerenia, nici vreo virtute.

Postul trebuie sa fie caracterizat prin bucurie, prin aducere de multumire lui Dumnezeu astfel incat sa nu devina in principal un act de auto-pedepsire. Postul este un act de iubire, iar imnografii Bisericii au plasat cheia intelegerii sale in insusi textul Triodului, cantat la Vecernia din Duminica Iertarii :

Vremea Postului sa o incepem cu bucurie, supunandu-ne nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatindu-ne cu virtutile Duhului. Intru care petrecind cu dragoste sa ne invrednicim toti a vedea prea cinstita patima a lui Hristos Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne.

Nici o referire la auto-pedepsire, nici o referire la suferinta, nici o referire la incoveniente, lipsuri sau privatiuni, nimic de felul acesta! Astfel de categorii nu existau la imnografii Bisericii! Asadar, pentru a a fi cu adevarat crestin si cu adevarat ortodox, postul trebuie sa fie un act de bucurie, un act de iubire.

De ce trebuie sa ne bucuram cand postim? Pentru ca in clipa cand l-am inceput, ne asezam in fata lui Hristos cel inviat. Postul este felul nostru de a vesti Invierea Sa. Astfel se schimba totul. Este tristete cand postim? Da, pentru ca vestind Invierea in timp ce postim si ne rugam, intelegem cat de departe suntem de ea si plangem, precum Adam, de pierderea Raiului, dar aceasta tristete este spalata de bucuria restaurarii, pentru ca Hristos ne-a rascumparat. Asa ca postul este si o vestire a rascumpararii, a mantuirii noastre prin Hristos, a lucrarii lui Dumnezeu in viata noastra.

In afara lui Hristos, in afara planului mantuirii, probabil ca am fi postit asa cum o fac fariseii, probabil ca ne-am fi concentrat pe aspectul auto-deprivarii, al suferintei si asta face ca postul sa nu fie intors spre Inviere. Dar pentru ca Hristos ne-a rascumparat, pentru ca l-am primit in inimile noastre, postim altfel atunci cand postim in El. Aceasta este chintesenta intregului post.

Milioane de non-crestini postesc azi in lume, unii chiar mai strict decat o facem noi, insa oare doar despre asta e vorba? La asta se reduce totul? Nu, pentru ca ceea ce conteaza e cum postesti, sau mai lamurit in cine postesti : in tine, singur, sau in Hristos. Aceasta este alegerea pe care o avem de facut. Sa fim asadar cu bagare de seama, ca sa putem incepe postul cu dreptul. Amin!

† Sf. Nicolae Velimirovici, Inima in marele post, Editura Predania, Bucuresti, 2010, p. 19

[Transcriere, traducere si adaptare dupa predica Parintelui Protopop Maxym Lysack din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai]

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Giuvaericale, Meșteri și cârpaci, Sub vremi, Zgâiri în blidul altora | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Normalitatea ca anomalie sau despre multa nepasare a romanului

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. (Luca 10: 30-35)

Intr-o mulțime in care nimeni nu face nimic, lipsa de actiune devine norma. In grup, responsabilitatea devine difuza, iar probabilitatea de a interveni intr-o situatie de criza este cu atat mai mica cu cat numarul martorilor este mai mare.  Cunoscut in psihologie sub numele de sindromul Genovese, sindromul trecatorului grabit, sindromul indiferentei urbane, al martorului pasiv,  sau efectul spectatorului, acest fenomen loveste zilnic societatea romaneasca, saturata de pasivitate. Uneori ia forme extreme, cum s-a intamplat de curand cu familia cazuta, cu masina cu tot, in apele reci ale raului Dambovita.

Iata faptele:

Sambata, 27 februarie, pe la orele 16,  mai multi soferi coborau pe cheiul Dambovitei, cand au vazut, din intamplare, o masina rasturnata in apa rece a raului si, vazand-o, au trecut pe alaturi. Leviti nepasatori, ar fi trecut pe alaturi si fara sa intoarca capul, daca circulatia nu se blocase. Asa ca au trecut pe alaturi hotarand sa nu se implice cu nimic in salvarea celor 3 nenorociti din masina, printre care si un copil de 8 ani. S-au adunat, in schimb, ca la urs, sa comenteze si sa dadeau indicatii inutile celor 2 oameni care coborasera pana in albia raului, dar nu indrazneau sa inainteze pana la masina rasturnata. Altii, intr-un pervers gest de automutilare, au ales sa scoata telefoanele mobile si sa filmeze nenorocirea care se intampla sub ochii lor. Scopul acestor brute, in dupa-amiaza aceea, era sa obtina niste like-uri in catastiful mutrelor, in timp ce la o aruncatura de bat mureau 3 oameni.

Nimeni de pe malul acela al Dambovitei nu a intervenit efectiv in salvarea celor 3. Pe malul celalalt insa, venea pe cale un focsanean, despre care s-a aflat ulterior ca-l chema Alexandru, si vazand si el masina rasturnata, a sarit in apa rece fara sa stea pe ganduri, si a scos, cu mare efort, copilul vanat de frig din masina rasturnata, dupa care s-a intors dupa unul din parinti, pana sa vina politia si salvarea, in timp ce gloata asista nepasatoare pe partea cealalta. Nu vedeai neputinta in fiinta ei, n-o vedeai alergand incoace si-ncolo, nepricepandu-se cum sa ajute, n-o vedeai frangandu-si degetele multe, imaginandu-si cum ghiara mortii pune mana incet, dar sigur pe copilul acela si pe parintii lui. Doar pasivitate, o pasivitate in forma continuata, patologica… Un singur tanar, cuprins de remuscari, pesemne, de indiferenta crasa a semenilor sai „contemplativi”, a mai sarit in ajutorul lui Alexandru. Copilul a intrat in stop cardio-respirator si a fost resuscitat cu succes de un politist. Mama a fost scoasa in soc hipotermic. Amandoi au fost transportati in stare grava la spital. Tatal a fost scos mort.

Atitudinea multimii in fata nenorocirii de sambata a fost un caz clasic de difuzare a responsabilitatii, pe care oricare din oamenii aceia o putea evita, daca se hotara sa intervina in salvarea familii aflate la ananghie. Si totusi n-au facut-o, preferand sa priveasca cum moartea pune stapanire pe vietile acelea.  Vietile altora. A facut-o in schimb omul de pe malul celalalt, in mod constient si voluntar, pentru ca s-a pus in pielea celui care vedea moartea cu ochii si pentru ca i-a pasat. Asa a reusit sa salveze viata acelui copil, in timp ce neimplicarea gloatei a contribuit la intrarea mamei si copilului in soc hipotermic.

Ce ne lipseste sa fim ca Alexandru? Introducerea pasivitatii in forma continuata in codul penal? Nu mi se pare o idee rea, mai ales cand in joc e viata unui om. Cursuri de etica in scoala? Sa reinvatam parabola samarineanului milostiv, eventual editata grosier pentru a nu-l scoate din pepeni pe Toma Patrascu? Dar nu exista etica mai mare decat cea a lui Hristos, deci alternativele seculare sunt excluse. Curs obligatoriu de inot in gimnaziu? Dar apa nu avea mai mult de 1,5 m adancime iar inaltimea medie a celor care au asistat pasiv la nenorocire era de 1,72m. Suferim cu totii de frigofobie? Dar apa aceea avea 7-8ºC si nici un barbat in putere n-a facut vreodata hipotermie stand in apa rece mai putin de 20-30 minute, timp suficient pentru a-i scoate si pe mama si pe tata, fara sa mai trebuiasca ca Alexandru sa faca cale intoarsa. Am uitat ca fiintele acelea care mureau sub ochii nostri poarta in ele imaginea lui Dumnezeu? Trebuie sa fie cu neputinta, de vreme ce 92% dintre noi ne laudam ca mai credem in El. Sa ne fi consumat timpul material pe dinautru intr-atata incat sa fi uitat cu desavarsire sa mai fim oameni? Am reusit sa ne dezumanizam intr-atat incat sa etichetam pe orice necunoscut drept neaproapele nostru? Pana cand vom amana alungarea demonilor interiori ai eului?

Nu-i asa c-am si inceput sa-l pizmuim pe Alexandru? Numai ca inainte sa-l uram pentru ca n-am fost ca el, am face mai bine sa-i multumim pentru ca ne-a reamintit de o normalitate pe care am crezut-o uitata. Inainte sa-i uitam numele si fapta, sa ne gandim ca oameni precum Alexandru sunt eroii necesari pentru zbuciumul lumii noastre indigente, caracterele puternice atat de necesare pentru o fiziologie sanatoasa a cetatii, retetarele vii pentru autentice exercitii de admiratie. Ei sunt sarea pamantului, de care vorbeste Scriptura:

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. (Matei 5:13)

Tragedii ca cea de sambata sunt rare, insa demonul nepasarii ne pandeste de fiecare data cand, mergand pe cale, vedem un seaman de-al nostru aflat in suferinta. Depinde de noi daca alegem sa trecem pe alaturi ori ba.

Pilda samarineanului milostivSfarsind de istorisit parabola, Hristos il intreaba pe invatatorul de lege:

Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. (Luca 10: 36-37)

Un sfat bun, pentru ca la Hristos „contemplativii” n-au avut niciodata trecere.

 

Posted in Kafka, frate!, Meșteri și cârpaci, Sub vremi | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Nașterea Ta, Hristoase

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.

Nasterea Domnului

Posted in Datini, obiceiuri, rânduieli, Sub vremi | Etichetat , , | Lasă un comentariu